Păcatul mituirii - un punct de vedere

Pr. Teodor OLĂRAŞU

„Şi, adunându-se ei împreună cu bătrânii şi ţinînd sfat, au dat bani mulţi ostaşilor, zicînd: Spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când noi dormeam; Şi de se va auzi aceasta la dregătorul, noi îl vom îndupleca şi pe voi fără grijă vă vom face.” (Matei 28, 12-14) Ortodoxia este incomodă. Ortodoxia dezveleşte păcatul omului, Ortodoxia smulge masca fiecăruia dintre noi, lăsând loc goliciunii sufleteşti a fiecărui păcătos să iasă la iveală, Ortodoxia este incomodă, este stânjenitoare, este denunţătoare, este acuzatoare şi omul păcătos, aşa cum ştim, suportă tare greu critica divină.


Ce este păcatul în înţelesul creştin ortodox al cuvântului? Păcatul, mai înainte de toate este un fenomen duhovnicesc, metafizic. Rădăcinile păcatului se află în adâncurile tainice, “mistice”, ale firii duhovniceşti a omului. Esenţa păcatului nu constă în încălcarea unor norme etice, ci în înstrăinarea de viaţa dumnezeiască, veşnică, cea pentru care a fost făcut omul şi către care este chemat în chip firesc, adică prin însăşi firea lui. Păcatul se săvârşeşte în primul rând în adâncul tainic al duhului omului, însă urmările lui rănesc întreg omul. Odată săvârşit, el se răsfrânge asupra stării sufleteşti, precum şi a celei trupeşti a omului, asupra chipului său exterior, asupra soartei celui ce l-a săvârşit; el negreşit va ieşi afară din hotarele vieţii lui individuale şi va împovăra cu răul său viaţa întregii omeniri, şi, în consecinţă, se va răsfrânge asupra soartei întregii lumi. Încă din Vechiul Testament Dumnezeu şi-a exprimat voinţa prin intermediul Legii. Iar Iisus ne asigură că acela care-L iubeşte păzeşte poruncile Lui (Ioan 15, 10). Iar din legea lui Dumnezeu putem vedea care sînt gîndurile şi voinţa lui Dumnezeu faţă de noi, adică cum vrea Dumnezeu să fim, să ne desăvărşim moral-spiritual, astfel ca să putem moşteni Împărăţia Cerurilor, pentru că nimic spurcat nu va intra acolo, spune Sf. Ap. Pavel (Galateni 5, 21). Unul din părinţii Bisericii noastre Petru Movilă a dat păcatului această definiţie: „Păcatul n-are fiinţă proprie, nu este o creaţie a lui Dumnezeu; deci nu se poate spune ce este el, se poate spune însă că este o călcare a legii […], o contrazicere a voinţei divine, provenită din mintea şi din voinţa noastră de unde vine moartea şi toată mînia lui Dumnezeu (Tomaš Špidlik, Spiritualitatea răsăritului creştin, vol. IV., p. 226). Prin urmare, adevărata credinţa obligă că după ce am primit botezul trebuie să ne schimbăm obiceiurile. În Sud-Estul Europei mita a devenit ceva obişnuit. Aşa se întîmplă întotdeauna, oriunde, unde păcatul practicat des, devine mod de viaţă şi cei care îl practică nici măcar nu-i mai simt mirosul. Totul pare normal pentru că ne-am deprins cu aşa stare de lucruri. Cuvinte ca „mită” şi „corupţie” fac parte din limbajul nostru de zi cu zi şi nu mai sună dur, cu toate că substantivele ca „amabilitate”, „apreciere”, „atenţie" sînt mai plăcute auzului. Copiii noştri intră deseori în sistemul de învăţămînt graţie pachetului sau plicului consistent pe care îl depun părinţii la secretară, director sau inspector. Toate sistemele: de învăţămînt, economice, juridice, politice, sociale pînă şi Biserica s-au mulat după tendinţa pieţii, astfel că tratativele nu mai încep de la celebrul cartuş de ţigări sau pachet de cafea, cum era cîndva, ci de la un plic cu euro sau dolari. Numărul bancnotelor, bunăoară în instituţiile de învăţămînt, creşte proportional cu vîrsta copilului şi cu ciclul de învăţămînt din care face parte. Şi, atîta timp cît există ofertă, va exista şi cerere. Fiecare părinte care plasează un plic îşi învaţă copilul să facă la fel. E ca un lanţ fără sfîrşit. E nevoie de mulţi oameni cu frică de Dumnezeu şi mult timp pentru a-l rupe. Atît parintii, cît şi copiii au învăţat deja cum funcţionează sistemul. Parinţii plătesc pentru note, iar adolescenţii îşi rezolvă singuri absenţele. Să trăieşti însă după poruncile evanghelice (pentru că susţinem că trăim într-o societate creştină), este sinucidere socială, considerăm majoritatea. De aceea nu prea avem de gînd să schimbăm starea de lucruri prin schimbarea noastră înşine. Sau aşteptăm să înceapă s-o facă altcineva, numai nu eu însumi.
Dacă e să stăm strîmb şi să gîndim drept păcatul mitei are drept cauză a apariţiei lui „oprirea plăţii muncitorilor”, sau reţinerea unei părţi, de cele mai deseori impunătoare, din această plată, păcat pe care Biserica Ortodoxă îl clasifică ca făcînd parte din categoria păcatelor strigătoare la cer. Este strigător la cer pentru că constrînge în mod direct libertatea omului, inhibînd în el pornirile cele bune, în cazul nostru, simţul de adevăr şi tendinţa de a munci sîrguincios şi a-şi cîştiga pîinea în mod cinstit. Este un păcat de care sîntem responsabili toţi, chiar şi cei care nu îl practică sub nici o formă. De ce? Pentru că în faţa lui Dumnezeu o să dăm răspuns toti: şi cei care l-au practicat şi cei care nu l-au practicat, dar au tăcut din motive diverse: din frică, din neştiinţă, sau din mîndrie, care deseori se exprimă prin lozinca: tac pentru ca „să nu mă stric cu omul”, aşa cum se întîmplă la noi adesea. Adică se întîmplă cam în felul următor: în relaţiile dintre noi oamenii, pe Dumnezeu nu-l punem în capul locului sau al lucrurilor, pentru că Dumnezeu este începutul a toate şi trebuie să stea în capul tuturor lucrurilor, ci îl dăm în spate, iar unii cu altii ne purtăm cu mănuşi, pentru ca nu cumva să ne stricăm imaginea în faţa celor din jurul nostru. De aceea ne şi lasă Dumnezeu în poftele inimii noastre – stare de spirit care, după consideraţiile sfinţilor părinţi, este una din cele mai grave, fiindcă conştient şi din rea voinţă l-am făcut pe Dumnezeu să-şi depărteze mila sa de la noi, milă care se manifestă prin faptul că Dumnezeu pedepseşte pe cel ce începe să păşească pe calea păcatului, făcîndu-l să-şi dea seama că nu a păşit bine. Însă pe păcătoţii care timp îndelungat se opun poruncilor lui Dumnezeu şi nu iau aminte la cercetările Lui (pedepsele Lui), Dumnezeu îi lasă în poftele inimii lor, prin faptul că nu-i mai cercetează şi nici nu-i mai mustră, lăsîndu-i pe unii ca aceştia în poftele inimii lor, pînă la Înfricoşătoarea Judecată, avînd ca răsplată sentinţa finală care va fi pronunţată în Ziua cea de Apoi (A Doua Venire) - moartea cea veşnică.
Cele mai alese virtuţi morale care înfrumuseţează sufletele creştinilor sînt: dreptatea înţelepciunea, bărbăţia, cumpătarea, smerenia, mila, iertarea, pacea, bunătatea, blîndeţea, şi cununa, şi floarea tuturor virtuţilor – sfinţenia. Dacă ati observat dreptatea este prima virtute din această listă. În creştinism dreptatea este toiagul împărăţiei lui Dumnezeu (Evr. 1, 8), temelia păcii dintre oameni şi dintre popoare, legea care dă fiecăruia cele cuvenite vieţii şi muncii lui. Unde este dreptatea e pace, frăţie şi bună înţelegere. Unde lipseşte dreptatea, acolo se tulbură şi răstoarnă toate rînduielile. De aceea în Vechiul Testament se spune că „dreptatea înalţă un popor, iar păcatul este ocara norodului” (Pilde 14, 34). De aceea ne îndeamnă Mîntuitorul: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Bogăţia nu trebuie să ne inspire atitudini greşite faţă de lucrurile materiale. Este scris în Biblie, la Luca 12, 15: „Vedeţi şi păziţi-vă de orice fel de lăcomie de bani; căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiei sale.” „Că iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns cu multe dureri.” Deci la baza păcatului mitei se află iubirea de argint, care este începutul tutror relelor şi părinţii Bisericii o consideră a fi una din cele şapte păcate de moarte, care strică sufletul, şi care în ordinea enumerării de către sfiniţii părinţi stă pe locul doi, după mîndrie. Lăcomia şi iubirea de argint adesea însoţeşte prosperitatea şi poate duce la crimă, ori vedem în societatea noastră diferenţa prea mare dintre oameni prea bogaţi şi prea săraci, diferenţă care vorbeşte de la sine, că majoritatea celor bogaţi şi-au acumulat bogăţia pe căi nedrepte, pentru că raportat la salariile pe care le primesc cei care muncesc cinstit, aceştia nu pot avea astfel de bogăţii, nici măcar nu sînt în stare să aibă strictul necesar. Tot Sfînta Scriptură ne spune la Iacov 4, 1-2. „De unde vin războaiele şi de unde certurile dintre voi ? Oare, nu de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre ? Poftiţi şi nu aveţi; ucideţi şi pizmuiţi şi nu puteţi dobândi ce doriţi; vă sfătuiţi şi vă războiţi, şi nu aveţi, pentru că nu cereţi.” Nu cerem de la Dumnezeu, are în vedere apostolul. Multumirea nu este legată de multimea banilor sau a posesiunilor. Iarăşi citim în Sfînta Scriptură, la apostolul Pavel în epistola sa către Filipeni 4, 12-13. “Ştiu să fiu şi smerit, ştiu să am şi de prisos; în orice şi în toate m-am învăţat să fiu şi sătul şi flămând, şi în belşug şi în lipsă. Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte.” Vedeţi cum e omul smerit şi iubitor de Dumnezeu? Nu se întristează nici în sărăie, nici în bogăţie, pentru că avîndu-l pe Dumnezeu în inimă, are plinătatea bucuriei (prezenţa lui Dumnezeu în inimă aduce bucurie deplină), care este constantă în orice situaţie a vieţii. Nu în zadar, sfinţii nu s-au temut de nimic în această lume, care nu era vrednică de ei, deşi ei erau pentru lume. S-au temut doar de părăsirea lui Dumnezeu, pe care ei o sesizau din momentul în care nu mai aveau ispite şi încercări. Dumnezeu doreşte să fim cinstiţi în relaţiile cu semenii noştri. Onestitate şi cinste se asteaptă totdeauna de la cei ce doresc sa fie plăcuţi lui Dumnezeu. Iarăşi zice Scriptura la Isaia 33, 15-16. “Omul cel drept în calea sa şi cel ce grăieşte cuvinte de cinste, care dă la o parte câştigul cel nedrept, cel ce mâinile înapoi le trage şi mită nu primeşte, care-şi astupă urechile când aude fărădelegi şi îşi pune văl pe ochi ca să nu mai vadă răul, acela va locui pe înălţimi, şi stâncile cele tari vor fi cetatea lui; pâine i se va da şi apa nu-i va lipsi.” Este important să munceşti pentru a-ţi cîştiga existenţa. La II Tesaloniceni 3, 11-12 găsim: “Pentru că auzim că unii de la voi umblă fără rânduială, nelucrând nimic, ci iscodind. Dar unora ca aceştia le poruncim şi-i rugăm, în Domnul Iisus Hristos, ca să muncească în linişte şi să-şi mănânce pâinea lor.” „În toate cetăţile tale, pe care ţi le va da Domnul Dumnezeul tău, să-îi pui judecători şi căpetenii după seminţiile tale, ca să judece poporul cu judecată dreaptă. Să nu strici legea, să nu cauţi la faţă şi să nu iei mită, că mita orbeşte ochii înţelepţilor şi strâmbă pricinile drepte” (Deuteronom 18, 19) „Că Eu ştiu că mari sunt fărădelegile voastre şi grele păcatele voastre, ca unii care asupriţi pe cel drept şi luaţi mită şi stoarceţi pe cei săraci la porţile cetăţii” (Amos 5, 12). „De aceea să fiţi cu frica Domnului în voi, să lucraţi cu pază, căci la Domnul nu-i nici nedreptate, nici părtinire şi nici daruri” (II Paralipomena 19,7). Proorocul Samuel astfel se îndreptăţeşte în faţa poporului: „Iată-mă, mărturisiţi asupra mea înaintea Domnului şi a unsului Lui, de am luat cuiva boul, de am luat cuiva asinul, de am asuprit pe cineva şi de am apăsat pe cineva; de am luat de la cineva mită şi am închis ochii la judecata lui, vă voi despăgubi” (I Regi 12, 3). Cine mai poate faci astăzi o astfel de mărturisire? Cred că prea puţini. „Întru ale căror mâini sunt fărădelegi şi dreapta cărora e plină de daruri” (Ps. 25, 10). „Cel ce umblă după câştig nedrept îşi surpă casa lui, iar cel ce urăşte mita va trăi” (Pildele lui Solomon 15, 27).
După acest nor de mărturii, nu mai încape îndoială că mita nu este un păcat, care ca şi altele loveşte în demnitatea omului, căci demnitatea omului constă în faptul că acesta este o persoană şi nu un idivid după cum îl consideră psihologia laică. Răul care distruge fiinţa este deci înainte de toate un duşman al persoanei umane. Persoana este constituită de relaţiile de iubire, dimpotrivă păcătosul se afirmă drept proprietar al naturii, se identifică cu eul său. Persoana este prin esenţă agapică, iar păcatul este egoism. Persoana este spirituală, păcătosul este trupesc. Persoana este esenţial comunitară. Ruptura pe care a provocat-o în ea păcatul va avea deci consecinţe sociale. Pe de o parte, răul îl separă pe om de comunitatea celorlalţi, pe de altă parte, societatea însăşi este tulburată de actul păcătos al individului. În cele din urmă, această societate devenită ea însăşi păcătoasă îşi nedreptăţeşte proprii membri. Iată de ce am spus mai sus, că Dumnezeu ne va judeca pe toţi de toate păcatele societăţii, pentru că sînt păcate ale noastre, ale tuturor, preferînd mai mult tăcerea păcătoasă, pe care Dumnezeu nu o va îndreptăţi, sau complacerea în acest păcat social, decît ridicarea noastră din acest mormînt al nesimţirii.